Propriul stil

Urmează alegerile, dragii mei! Şi nu orice fel de alegeri, ci alea locale! Eu unul sunt extrem, dar extrem (dar EXTREM) de interesat de cine va cârmui Galaţiul pentru următorul sec... pardon... mandat. De aceea consider că este necesar a vorbi despre asta timp de 3 luni de zile, pentru a vă introduce în cap gândurile proprii privind fiecare din cei 679.120.462 candidaţi.

"Eu cu cine votez?" Sau mai bine zis, întrebarea de un milion (sau o bere, depinde de candidat) la care toată lumea va arunca un răspuns direct şi nespectaculos. De aceea propun schimbarea acestei întrebări în ceva mult mai interesant, precum "Eu cu cine nu votez?". Deodată avem o întrebare încuietoare, care ne va întrebuinţa foarte mult creieraşul din dotare timp de 5 secunde, înainte să spunem "cu niciunul".

Dar nu din această cauză vorbim despre alegeri. Din acest punct de vedere alegerile sunt superficiale şi plictisitoare. Este mult mai interesant a întreba "De ce?" şi a observa că o întrebare cu fix 2 (pentru primul caz) sau 3 (pentru al doilea) cuvinte mai puţin va bloca de cele mai multe ori interlocutorul, făcându-l să transforme timpul de 5 secunde în propriul său sistem numeric, care face "infinitul" să părăsească meleagurile abstractului şi să se aşeze frumuşel în şirul numerelor, la unul din capete.

Iar pentru că această blocare tinde a da cuvântul înapoi celui care pune întrebarea, putem frumuşel să profităm de colapsul neuronal al interlocutorului, cauzat în general de crearea unui nou sistem matematic şi să îi explicăm frumos de ce candidatul nostru ar trebui votat (pentru că expresia "ar fi mai bun decât ceilalţi" nu este exactă, dat fiind faptul că nimeni, niciodată nu va explica de ce este mai bun).

Studiile (făcute pe baza a 3 purcei care croşetau apă minerală) arată că acest sistem manipulativ va genera procentaje extrem de mari, de obicei cu mult peste 50%, privind schimbarea răspunsului la întrebarea plictisitoare de mai sus.

Aşadar, dacă 5 porumbei votează cu un candidat, iar 4 cocostârci votează cu al doilea, cel mai probabil ar trebui să schimbăm ordinea firească a numerelor şi să fim conştienţi de faptul că al nostru va ieşi cu siguranţă!

Vă pupă tata, în ordine! :-*

Viaţa în borcan

Bună-i murătura atunci când e a ta! Pe lângă faptul că este un remediu perfect pentru "dimineaţa beţivă" (All hail the mighty pickle! "Hail!") mai este şi un exemplu perfect de posesiune insignifiantă. Insignifiantă pentru alţii! Pentru că murătura ta întotdeauna are un loc special acolo, între pereţii de sticlă pe care de asemenea îi posezi. De ce? Pentru că ştii că întotdeauna o vei avea acolo în caz de nevoie.

Problema care se pune de fapt este ce faci în momentul în care ai nevoie de ea. Pentru asta avem două soluţii pe cât de simple, pe atât de interpretative. Una la mână, o poţi folosi... Asta înseamnă să îţi satisfaci nevoia şi, după o scurtă digestie, să o elimini complet din corpul tău. A doua la mână poţi să o mănânci uşor, treptat, bucată cu bucată, lăsând mereu câte puţin în urmă pentru a-ţi satisface aceeaşi nevoie pe viitor.

Bineînţeles că în momentul în care sunt specificate două părţi ale problemei va apărea şi a treia: păstrarea murăturii ca simbol al puterii de a satisface o nevoie în momentul în care ea apare (altfel spus "pregătire pentru viitor", dar cine ar vrea să folosească referinţe atât de ambigue?).

Ştiu că e vorba de o murătură, dar fii "urs" cu mine pentru puţin... Murătura este întotdeauna pregătită să îţi satisfacă nevoia, însă tu nu o vei mânca niciodată! Ce crezi că se va întâmpla cu murătura? Se va strica. Ce se va întâmpla cu tine? Vei avea o nevoie nesatisfăcută. Simplu? Nu... Pentru că întotdeauna vei avea mai multe murături în posesiune! În schimb se întâmplă ceva cu murătura ta... S-a dus...

Dacă o mănânci treptat nu te va satisface îndeajuns.

Dacă o mănânci pe toată rişti să nu mai ai "planul" de viitor.

Putem încerca să analizăm în continuare subiectul acesta până când ne vom plictisi. Dar am să mă stric...

Vă pupă tata, murat! :-*