duminică, 8 decembrie 2013

Cinci capre politice se ceartă cu spor

Există două tipuri de păreri privind libertatea omului într-un cadru social: libertatea personală și cea generală. Dat fiind faptul că suntem o specie de animal gânditor (da, este adevărat, din când în când chiar mai gândim), de obicei ne place să analizăm punctul de vedere al fiecărei parte, fie ea bună (pentru noi, evident) sau rea (ce glumă bună... Eu primez, restul ”este în plus”).

Libertatea personală presupune ca specia de homo sapiens sapiens (omul modern, bă) să facă ceea ce vrea, indiferent dacă deciziile lui contravin convențiilor de ”morală”, respectiv ”etică” puse în vigoare de către ”marea adunare de decizători (care este) ale ordinii generale și convenționale privind societatea modernă”. Libertate care, prin definiție este ușor de nuanțat și modificat după propriile legi și reguli, diferite față de cele oferite de către societate.

Libertatea generală presupune ca specia de homo sapiens sapiens (dacă nici acum n-ai înțeles despre ce este vorba, apasă butonul în formă de X așezat în partea din dreapta sus a ecranului) să facă ceea ce vrea atât timp cât nu contravine libertății altei persoane din aceeași specie (de om modern. bă). Libertatea asta presupune să înțelegi și să accepți anumite reguli și norme de bază în legea sau în etica impusă de o anumită formă de guvernare a masei.

Din păcate pentru noi, homo sapiens sapiens (omul cu cap, cap) confundă cele două întotdeauna în aceeași direcție: libertatea personală este același lucru cu cea generală, iar rezultatul presupune ca eu, ca om liber, să fac ceea ce vreau fără a mă gândi la implicațiile celor din jur. În cazul în care mă arestează poliția sau sunt văzut ca o persoană non-grata în orice grup random din care fac parte, punem de un protest pentru că aparent persoanele din politică sunt de vină și drepturile mele nu sunt respectate.

Stupiditatea de care dăm dovadă de fiecare dată când apelăm la astfel de motive pentru a ne face remarcați este depășită doar de incapacitatea noastră de înțelege un lucru simplu și vechi de când lumea și pământul: toți suntem diferiți și toți vrem altceva.

Toți avem un lucru care ne place/displace, toți avem un lucru de care suntem mândri/rușinoși, toți avem dreptul la a fi ceea ce suntem/nu suntem, dar nici unul dintre noi nu avem dreptul să ne impunem propriul nostru fel de a fi asupra unei alte persoane.

Revenind la societatea din ziua de azi, problema pusă mai sus pare o feerie. De fiecare dată când nu ne convine ceva, în orice domeniu, în orice situație, călcăm peste opinia socială, peste normele etice pentru a avea propria noastră lume construită din bomboane și curcubee, ca atunci când în sfârșit o obținem, să ne plictisim de ea și să o luăm de la capăt, construind alta, la fel de nerealistă.

Suntem atât de influențați de către ”moda” zilei sau părerile persoanelor mai mult sau mai puțin publice încât renunțăm la felul nostru de a fi special pentru a fi puțin mai bine văzuți de către prieteni sau cunoscuți? În asemenea grad încât renunțăm să mai gândim?

Suntem atât de prinși în ideea convențională de a ”reuși în viață” încât recurgem la mentalitatea învechită de ”capra vecinului e mai bună decât a mea” pentru că nu am gustat niciodată din brânza ei?

Libertatea... Sentimentul de liniște de dinaintea morții... Calea cea mai ușoară de a fi deasupra tuturor până când visul se termină, iar realitatea ne clasează mai jos decât am fost vreodată.

Pînă la următorul protest imbecil, vă pupă tata, protestând! :-*

luni, 15 iulie 2013

Conștientizarea realității

Credința existenței inteligenței proprii. Pe scurt, a te da deștept. Mulți trăiesc cu impresia că acesta ar fi un lucru rău, sau un defect al caracterului (fără a ne gândi la o actorie defectuoasă, trecem mai departe). Le râd în față (sau ceafă, după caracter -fără număr, fără număr-) și le explic de ce datul deșteptăciunii în imediata vecinătate incluzând propriul ego ar trebui considerat ca un atu de care nu mulți dispun.

Postulatul întâi: Oamenii proști nu se pot da deștepți niciodată!

Deși întreaga idee de postulat combate nevoia de explicații, asta nu înseamnă că nu putem aprofunda (bet you didn't see that coming! Did ya?). Pentru a te „da deștept” (blink blink, wink wink) trebuie în primul rând să stăpânești bine limba română. Altfel vei transforma „credința existenței inteligenței proprii” în „știința faptului că școala făcea mai mult bine decât credeai”. Pentru a te „da deștept” (blink blink, wink wink) trebuie de asemenea să ai destule cunoștințe despre subiectul vorbit încât să îți dai seama că ceea ce spui s-ar putea să nu aibă legatură, sau să știi de ce interlocutorul te contrazice, iar asta presupune un nivel de bază de școlarizare în domeniu (fie el chiar nivelul de școlarizare propriu-individuală -adică singur, bă-).

Postulatul al doilea: Oamenii deștepți nu au nevoie să se dea deștepți niciodată!

De ce? Simplu... Pentru că deja sunt. Fără să mai intrăm în discuții îndelungi despre caractere arogante, egocentriste sau orgolioase, menționăm faptul că abținerea de la acțiunea mai sus menționată necesită și ea o capacitate destul de ridicată de inteligență (deșteptul cedează primul, deoarece este cu adevărat o competiție, iar cel care câștigă își ia automat titulatura de „cel mai deștept dintre participanții la discuție”). Pare „cut-throaty”, însă trebuie să considerăm și faptul că deja ești deștept, deci „datul” nu își mai are loc în expresie.

Postulatul al treilea: Metodă pentru impresionat persoanele de sex opus!

Fără „credința existenței inteligenței proprii” probabil omenirea ar fi fost demult apusă. Una din cele mai comune modalități de „agăț” în lumea „civilizată” și una din cele mai eficiente. De ce? Dacă nici tu nu știi despre ce vorbești atunci când te „dai deștept”, îți dai seama că, oricât de prost ai fi, cel puțin 80% din persoanele de sex opus nu vor înțelege despre ce vorbești, dar vor fi profund impresionate (valabil pentru ambele sexe -în cazul în care deja existau torțe pregătite pentru infidelul care a avut tupeul sa jignească „feministele” de pretutindeni-). Nu duce la relații foarte reușite, de lungă durată, însă dacă e să considerăm doar faptul că 3% din prezervativele folosite în timpul actului sexual nu funcționează, se ajunge la un număr destul de impresionant încât specia umană va putea să continue lupta împotriva „degradării” ca specie.

Postulatul al patrulea: Oamenii care se „dau deștepți” știu întotdeauna că sunt!

Ați văzut pe cineva zicând sau crezând vreodată (la modul serios, nu în glumă) că sunt proști? Ceea ce ne duce cu gândul la două posibilități:
- Toată lumea se „dă deșteaptă”
- Nici un om nu este prost
- Toată lumea este deșteaptă

Vă las singurei să realizați care dintre cele două variante de mai sus este cea reală.

Până atunci, vă pupă tata conștient! :-*

joi, 7 iunie 2012

Propriul stil

Urmează alegerile, dragii mei! Şi nu orice fel de alegeri, ci alea locale! Eu unul sunt extrem, dar extrem (dar EXTREM) de interesat de cine va cârmui Galaţiul pentru următorul sec... pardon... mandat. De aceea consider că este necesar a vorbi despre asta timp de 3 luni de zile, pentru a vă introduce în cap gândurile proprii privind fiecare din cei 679.120.462 candidaţi.

"Eu cu cine votez?" Sau mai bine zis, întrebarea de un milion (sau o bere, depinde de candidat) la care toată lumea va arunca un răspuns direct şi nespectaculos. De aceea propun schimbarea acestei întrebări în ceva mult mai interesant, precum "Eu cu cine nu votez?". Deodată avem o întrebare încuietoare, care ne va întrebuinţa foarte mult creieraşul din dotare timp de 5 secunde, înainte să spunem "cu niciunul".

Dar nu din această cauză vorbim despre alegeri. Din acest punct de vedere alegerile sunt superficiale şi plictisitoare. Este mult mai interesant a întreba "De ce?" şi a observa că o întrebare cu fix 2 (pentru primul caz) sau 3 (pentru al doilea) cuvinte mai puţin va bloca de cele mai multe ori interlocutorul, făcându-l să transforme timpul de 5 secunde în propriul său sistem numeric, care face "infinitul" să părăsească meleagurile abstractului şi să se aşeze frumuşel în şirul numerelor, la unul din capete.

Iar pentru că această blocare tinde a da cuvântul înapoi celui care pune întrebarea, putem frumuşel să profităm de colapsul neuronal al interlocutorului, cauzat în general de crearea unui nou sistem matematic şi să îi explicăm frumos de ce candidatul nostru ar trebui votat (pentru că expresia "ar fi mai bun decât ceilalţi" nu este exactă, dat fiind faptul că nimeni, niciodată nu va explica de ce este mai bun).

Studiile (făcute pe baza a 3 purcei care croşetau apă minerală) arată că acest sistem manipulativ va genera procentaje extrem de mari, de obicei cu mult peste 50%, privind schimbarea răspunsului la întrebarea plictisitoare de mai sus.

Aşadar, dacă 5 porumbei votează cu un candidat, iar 4 cocostârci votează cu al doilea, cel mai probabil ar trebui să schimbăm ordinea firească a numerelor şi să fim conştienţi de faptul că al nostru va ieşi cu siguranţă!

Vă pupă tata, în ordine! :-*

luni, 23 aprilie 2012

Viaţa în borcan

Bună-i murătura atunci când e a ta! Pe lângă faptul că este un remediu perfect pentru "dimineaţa beţivă" (All hail the mighty pickle! "Hail!") mai este şi un exemplu perfect de posesiune insignifiantă. Insignifiantă pentru alţii! Pentru că murătura ta întotdeauna are un loc special acolo, între pereţii de sticlă pe care de asemenea îi posezi. De ce? Pentru că ştii că întotdeauna o vei avea acolo în caz de nevoie.

Problema care se pune de fapt este ce faci în momentul în care ai nevoie de ea. Pentru asta avem două soluţii pe cât de simple, pe atât de interpretative. Una la mână, o poţi folosi... Asta înseamnă să îţi satisfaci nevoia şi, după o scurtă digestie, să o elimini complet din corpul tău. A doua la mână poţi să o mănânci uşor, treptat, bucată cu bucată, lăsând mereu câte puţin în urmă pentru a-ţi satisface aceeaşi nevoie pe viitor.

Bineînţeles că în momentul în care sunt specificate două părţi ale problemei va apărea şi a treia: păstrarea murăturii ca simbol al puterii de a satisface o nevoie în momentul în care ea apare (altfel spus "pregătire pentru viitor", dar cine ar vrea să folosească referinţe atât de ambigue?).

Ştiu că e vorba de o murătură, dar fii "urs" cu mine pentru puţin... Murătura este întotdeauna pregătită să îţi satisfacă nevoia, însă tu nu o vei mânca niciodată! Ce crezi că se va întâmpla cu murătura? Se va strica. Ce se va întâmpla cu tine? Vei avea o nevoie nesatisfăcută. Simplu? Nu... Pentru că întotdeauna vei avea mai multe murături în posesiune! În schimb se întâmplă ceva cu murătura ta... S-a dus...

Dacă o mănânci treptat nu te va satisface îndeajuns.

Dacă o mănânci pe toată rişti să nu mai ai "planul" de viitor.

Putem încerca să analizăm în continuare subiectul acesta până când ne vom plictisi. Dar am să mă stric...

Vă pupă tata, murat! :-*

joi, 10 noiembrie 2011

Părere de Rău

Păreri... Toată lumea are una. O întrebare de tipul "Ce părere ai despre ... ?" nu poate aduce decât un plus în conversaţia cu orice fel de interlocutor; pentru că nimeni nu va spune vreodată "bună" sau "rea". Oricât de puţin timp ar avea să-ţi povestească despre "..." tot se va pierde in mini-detalii signifiante sau nu încercând să-ţi explice nu ce părere are, ci exact ce părere are despre "...".

Nu e ca o întrebare de tipul "Ce mai faci?" unde toţi îţi vor răspunde cu "bine" sau "nu prea bine" (pentru că aparent nimeni nu face "rău"). Întrebarea aceasta se pune de obicei atunci când nu ai timp de vorbă sau chef de interlocutorul cu pricina. Glumesc, bineînţeles, toată lumea începe de fapt o discuţie cu "Ce mai faci?"...

În schimb, întrebarea "Ce părere ai despre ... ?" nu se foloseşte doar pentru a lungi un dialog care şi-a pierdut de mult timp subiectul central, ci şi pentru a aduna informaţii. Ai crede că cererea unei păreri este practic o cerere de informaţii în sine... Nu... În nici un caz! Asta nu ar fi spectaculos! "Ce părere ai despre ... ?" este de fapt o pârghie către alt tip de informaţie. "Ce părere ai despre fetele cu părul blond" de exemplu, este o întrebare pusă de cineva care vrea să obţină informaţii despre ce părere ai despre blonda la care tocmai te uitai, sau cu care vorbeai puţin mai devreme ("Sper că n-a prin iluzia!").

Nu sunt zeu, deci nu credeţi în mine atunci când citiţi asta! Odată ce aţi făcut acest lucru, veţi înţelege că ce este scris mai sus este o mare minciună şi că de fapt, marea cu sarea se încearcă numai cu linguriţa, nu şi cu vaporul... Pentru că trebuie să navighezi internetul înainte să contactezi direct sursa cu răspunsul. Pentru că navigarea se face întotdeauna pe canale ocolitoare, nu pe cel direct. Pentru că sentimentul de împlinire sufletească vine atunci când realizezi ce deştept ai fost că ţi-ai dat seama de răspuns singur şi nu ţi l-a "suflat" nimeni.

Şi până la urmă aşa să fie! Unii să navigheze pe căi ocolitoare pe când alţii pot găsi Fata Morgana puţin mai încolo de orizont. Nu vor ajunge prea curând la ea nici cei care ocolesc, nici cei ce merg direct, dar măcar cei cu ale lor căi ocolite vor vedea o parte mai mare de lume. Şi apoi se vor gândi că s-ar putea ca locul unde doreau să ajungă să nu fie viabil, că s-au înşelat amarnic atunci când au făcut alegerea de a pleca la drum în direcţia iniţială.

Pentru că atunci când ai o părere despre o alegere, gândirea s-ar putea să fie cel mai mare impediment. Şi nu trebuie să spui "Ce părere ai despre ... ?" decât dacă eşti sigur de propriul răspuns.

O părere ar fi să alegi...

Vă pupă tata! :-*

Bare şi numere