Bună-i murătura atunci când e a ta! Pe lângă faptul că este un remediu perfect pentru "dimineaţa beţivă" (All hail the mighty pickle! "Hail!") mai este şi un exemplu perfect de posesiune insignifiantă. Insignifiantă pentru alţii! Pentru că murătura ta întotdeauna are un loc special acolo, între pereţii de sticlă pe care de asemenea îi posezi. De ce? Pentru că ştii că întotdeauna o vei avea acolo în caz de nevoie.
Problema care se pune de fapt este ce faci în momentul în care ai nevoie de ea. Pentru asta avem două soluţii pe cât de simple, pe atât de interpretative. Una la mână, o poţi folosi... Asta înseamnă să îţi satisfaci nevoia şi, după o scurtă digestie, să o elimini complet din corpul tău. A doua la mână poţi să o mănânci uşor, treptat, bucată cu bucată, lăsând mereu câte puţin în urmă pentru a-ţi satisface aceeaşi nevoie pe viitor.
Bineînţeles că în momentul în care sunt specificate două părţi ale problemei va apărea şi a treia: păstrarea murăturii ca simbol al puterii de a satisface o nevoie în momentul în care ea apare (altfel spus "pregătire pentru viitor", dar cine ar vrea să folosească referinţe atât de ambigue?).
Ştiu că e vorba de o murătură, dar fii "urs" cu mine pentru puţin... Murătura este întotdeauna pregătită să îţi satisfacă nevoia, însă tu nu o vei mânca niciodată! Ce crezi că se va întâmpla cu murătura? Se va strica. Ce se va întâmpla cu tine? Vei avea o nevoie nesatisfăcută. Simplu? Nu... Pentru că întotdeauna vei avea mai multe murături în posesiune! În schimb se întâmplă ceva cu murătura ta... S-a dus...
Dacă o mănânci treptat nu te va satisface îndeajuns.
Dacă o mănânci pe toată rişti să nu mai ai "planul" de viitor.
Putem încerca să analizăm în continuare subiectul acesta până când ne vom plictisi. Dar am să mă stric...
Vă pupă tata, murat! :-*
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu